Rememberul tuturor Rememberelor!

Autoportret pe cracă


Remember – Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
Remember – Gaşca lui Vezina
Remember – Dacii din Diaspora
Remember – Lolitele Grădiștei
Remember – Memoriul lui Hadrianus
Remember – Trecutul imperfect
Remember – Prezentul imperfect
Remember – Monede
Remember – Prin Lumea Timbrelor

Reclame

Lolitele Grădiștei – 5

Lolitele Grădiștei 5.

 Eram mai mulți copii, băieți plus o fată, de pe câteva străzi din apropiere, aveam vreo nouă, unsprezece ani, ne întâlneam pe șoseaua Floreasca, lângă intrarea în Stadionul Dinamo. Ne urcam pe gardul din stânga, pe muchea de cărămidă, apoi pe palisada de șipci încrucișate, vopsite în roșu, bineînțeles. O încălecam și noi și Ani, săream apoi jos în partea cealaltă și intram sub tribune. Era un spațiu neașteptat de mare și de variat. Nu era amenajat decât în parte și nu aveam acces acolo unde erau vestiarele. Însă în rest era un fel de depozit de materiale, de scuturi de lemn și săbii, cu care încercam să ne  jucăm și noi, imitându-i pe milițienii pentru care erau probabil făcute. Erau cam mari dar reușeam să mai rupem din ele ca să le putem ține. Erau și niște saltele umplute cu paie și cu gândaci mari, negri, cu care eram obișnuiți de prin curțile noastre.  Cred că erau pentru antrenamente la lupte, deci… Ne-a venit ideia să ne  jucăm de-a mama și de-a tații. Era al naibii de interesant și pentru Ani și pentru noi. Ea era una, noi eram vreo șase, șapte. Deci ea se distra cu mult mai bine. Părea mai mare decât noi, dar de fapt eram toți cam de o vârstă, părinții erau la servici. Cei care stăteau acasă într-o singură cameră erau avantajați, știau cum se jucau părinții, chiar dacă era camera împărțită printr-o pătură atârnată pe o sfoară. Ani se mai jucase cu băieți mai mari, de pe partea cealaltă a Dorobanților și fiind și drăguță și amabilă, ne arăta și nouă. Unele lucruri se învață foarte repede și nu se uită niciodată. De exemplu mersul pe bicicletă, înotul, fluieratul, scuipatul la distanță, înjuratul… Ani era o fată sociabilă, ne-am mai întâlnit din pură întâmplare de vreo două ori. Odată în București, când aveam vreo 16 ani, s-a bucurat mult că m-a întâlnit, mi-a spus că nu poate să stea mult, o aștepta maică-sa acasă, să-i facă cunoștință cu un tip cu care voia s-o mărite. Ei îi era indiferent, știa că trebuie s-o facă și pe asta, dar nu era cine știe ce bucuroasă. Era grăbită dar tot a făcut o escală pe la mine pe acasă, în amintirea vechilor jocuri. Tot amabilă rămăsese.

Ultima dată am văzut-o la … Cosonești, când tocmai ieșeam dintr-una din căsuțele acelea simpatice de lemn. Ea ieșise din cabana mare, cu un tip cât un dulap și cu doi dulăpiori mai mici, de vreo 5 – 7 ani. M-a recunoscut imediat, voia să vină spre mine dar am auzit un mârâit care a făcut-o să înghețe, să-și îndese capul între umeri și să închidă un ochi. Nu-l cunoșteam pe mârâitor și nici nu doream așa că am dus mâna la bască și am șters-o. Așa cu Ani. Nu am mai văzut-o. Cosoneștiul rămâne un fel de Rapa Nui pentru mine.

Lolitele Grădiștei – 2

Lolitele Grădiștei 2

Era a treia oară când mersesem la Vârful lui Hulpe, ”cetatea” care ba apărea ba dispărea din mintea arheilor. Ca de obicei am avut noroc cu un timp frumos, cu soare. Drumul de pe valea Anineșului era splendid, lat și plan, se cunoștea că pe aici fusese o linie de tren forestier, desființată după 1970, când inundațiile luseră jumătate din podețe. La un moment dat am părăsit brusc șoseaua, am intrat în pădure, pe o potecă ce mergea în sus pe marginea unui pârâiaș , potecă mai curând folosită de animalele sălbatice decât de oameni. Lumina se cernea alene printre frunzele fagilor. Nu se auzea decât susurul apei și foșnetul frunzelor. Am stat și eu ca omul un piculeț pe acolo, aproape uitând pentru ce am venit. Dincolo de pârâiaș se vedeau două zone plate, una mai sus, una mai jos, pline de copaci drepți ca niște catarge. Pe cea de jos se vedea ușor o movilă luminată de razele soarelui, de sub care ieșeau niște pietre fasonate, vreo 10 – 15, nu mai multe, deranjate de timp sau mai curând de oamenii locului. Pietrele astea sunt la mare preț pentru temeliile caselor. Și pe timpul dacilor și acum. Nu era nici un drum pe acolo și nici nu părea să fi trecut careva în ultimii ani. Nu știu ce o fi fost, probabil un turn. Pe valea Grădiștei erau multe astfel de turnuri, acum toate aproape de neobservat, ba au fost înlăturate pentru construcția liniei ferate forestiere,ba pentru șoseaua actuală, ba au fost luate de localnici. Sătul de făcut ipoteze pe care nu aveam cum să le verific, am luat-o încet în jos spre șosea. Printre copaci văd o mogâldeață care parcă mă aștepta. Hm… O fată mică de înălțime, împopoțonată ca în fața hotelului, cu poșetă lăcuită, machiată cât cuprinde. O apariție ciudată pentru valea Anineșului, oricum.
– Bună ziua, îi zic.
– Bună ziua, îmi răspunde.
– Ce faci pe aici?
– Aștept pe cineva.
– Pe mine?
– Ei, pe tine, pe un prieten, e pe aici, spune, arătând cam spre locul de unde am venit eu.
Mă gândeam să mai încerc mai mult, dar bine mi-ar fi stat să ne găsească prietenul ei sau cine o fi fost așteptatul. Oricum fata era o apariție aparte. Dar vorba lui M, bărbați nu prea sunt pe aici și fiecare se descurcă cum crede că îi e mai potrivit. Ne-am mai salutat odată și m-am dus spre casa mea de vară… Înapoi nu m-am mai uitat.
La colțul următor mă aștepta V5, cu botul deschis până la urechi.
– Gata, așa repede?

Lolitele Grădiștei – 3

Lolitele Grădiștei 3.

Între Orăștie și Sarmizegetusa Regia sunt vreo 40 de kilometri, la jumătatea drumului este Cosoneștiul cu fosta cabană, Valea Făeragului, din care se desparte drumul spre Cetățuie și poteca spre Blidaru. Când băteam eu drumul, de la Cosonești spre Grădiștea Muncelului și mai departe, încă 5 kilometri pe Valea Albă, drumul se spunea că este drum forestier, care în permanență era întreținut de niște buldozere și niște echipe de drumari, echipați cu târnăcoape, lopeți și bineînțeles cizme de cauciuc. Oamenii locului, bărbați și femei, mergeau în cizme de cauciuc sau gumari, un fel de teniși turnați din cauciuc.
Când ploua, iar pe acolo plouă des, nu se putea merge pe jos, lumea aștepta sau autobuzele care mergeau la mina de uraniu sau autobuzul cu bilete – Rata, sau mai curând cu camioanele cu bușteni sau cu minereu. În autobuzele de la mină turiștii nu aveau voie dar lumea când ne vedea cu maxi-rucsacele noastre de 20-25 de kg, intervenea pe lângă șofer, care nici el nu insista prea mult, lua banul și ne lua și pe noi. Rata mergea de obicei doar până în Costești, unde întorcea. Camioanele le luam de pe Valea Albă sau de la intersecția spre Cetate, sau de pe șosea, sau la intersecția cu Valea Godeanului, dacă aveam chef să așteptăm vreo ocazie. Dacă nu, o luam pe jos până la Grădiștea, la magazin. Acolo era stația mare, mai lua și omul ceva de pe acolo, era foarte bine aprovizionat magazinașul cu-de-toate. Avea și borcane cu fasole cu costiță, pateu de carne de porc, conserve cu pește, ciorapi albi ca la armată, gumari, bazmale, pulovere cu desene, șepci, cartofi, castraveți, roșii chiar și pâine, pâine caldă căci era și brutărie alături. Un adevărat dezmăț culinar. Și lua în jos spre Orăștie, pe câți intrau sau nu intrau. Trebuiau să intre toți,nu puteau lăsa pe nimeni pe jos deoarece erau și ei tot de acolo, din sat. Cabina camionului era pentru trei persoane, cu șofer cu tot. Intrau până la urmă cinci. Dar restul? Intrau și restul! Câte doi, câte trei unul în brațele celuilalt. Bărbații pe canapea, femeile în brațele lor. Ce poți să zici? Te sacrificai, mai ales că nu știu cum se făcea dar în brațele mele se aciuia mereu aceiași persoană, minionă bineînțeles, slăbuță și fâțușcă. Nu putea să stea cuminte, ba în sus, ba jos, ba la dreapta, ba la stânga după cum erau și hârtoapele. Și erau niște hârtoape … Parcă o mânca ceva pe undeva, mereu punea mâna pe la spate să-și aranjeze fusta să nu se mototolească. O întrebam dacă o deranjează ceva, pe undeva, cum pot s-o ajut și eu, cum pot. Râdea și spunea că e bine, că de ce plec tocmai acum, că îi e plecat bărbatul și are un loc liber. Ei, poftim, pentru ce venisem eu la Sarmizegetusa și Regia. I-am promis că vin anul următor și că aterizez direct la ea. Am făcut de altfel exact așa și situația nu se schimbase. Camionagiii nu se schimbaseră nici ei, tot așa se hlizeau la noi și tot la Magazin opreau. Doar că mă trezeam mai târziu…
– De ce te sculai mai târziu Tati? Pentrucă ai mai îmbătrânit? Sau pentrucă nu te lăsa cineva? Nu cumva tanti…
– V5, te rog nu fi obraznic și indiscret.
– Bine Tati, știi că sunt cuminte… de obicei. Când mai mergem pe acolo?
– Acum o să te duci singur, eu rămân aici la Bucurdava la etajul 666.
– Chiar o să mă duc, am și eu niște prieteni pe acolo.
– Niște prieteni cu coada lungă și stufoasă, nu?
– Ai ghicit, știi ce simpatici sunt?
– Știu, știu, cum să nu știu. I-am văzut sărind pe acolo pe lângă izvor. Dar acum hai la culcare, mie mi s-a cam făcut somn.
– Vârșta, Tati, vârșta, ce să-i faci. Am tăcut, gata, ora închiderii. Am înțeles.

Lolitele Grădiștei – 4

Lolitele Grădiștei 4

La Cosonești, pe Islaz, acum botezat de noi Cosonești Arena, era locul unde puneam cortul, lângă apa Grădiștei, la umbra unor pomi strâmbi, arini negri sau anini, se pare că aceste nume definesc aceiași arbori. Veneau și alții, cu mașini de prin Orăștie, Deva, Hunedoara, ba chiar și de prin București, că acolo sunt mulți plimbăreți. Veneau cu mașinile, făceau focul indiferent de oră, deschideau sarsanalele, scaunele pliante, o masă și se apucau de gătit. Unii aveau ceaune, seturi de tacâmuri, farfurii de plastic străineze, cu modele înflorate. Găteau te miri ce. Micii erau de bază, dar și pește, copane umflate de pui, cârnați, tocană, prăjeau vinete, le tocau, făceau bulion, zacuscă, ba chiar și dulceață de zmeură și fragi, minunea minunilor. De ce să-și facă oamenii mirosuri și fum la ei acasă, când puteau să facă aici? Pe vacile cele cu număr nedefinit de țâțe – amintire de la minele de uraniu – ce se plimbau printre corturi și mașini nu le interesau mâncarea omenească iar de noi nu le păsa.
Lângă cort a apărut o mașină, din ea au desantat o doamnă onorabilă tare, cred că era profă de română după aspect, însoțită de o fetișcană drăguță foc și cam agitată, care s-au apucat să monteze un cort, după o privire sumară asupra mea. Cred că reușisem la test cu toate că eu m-aș fi trântit imediat. Și ca aspect, pantalonii mei de doc rupți în genunchi făcând o primă impresie penibilă și ca gânduri de băiat în concediu, de. Și-au pus și un bec, conectat la acumulatorul mașinii, pur și simplu erau bine dotate. Cafeaua, ceaiul și-au făcut apariția rapid, și-au făcut și niște sandvișe, fata și-a scos o carte de matematică și un caiet în care a început să scrie, iar babette, cum o numeam eu în gând, un roman, precis că de dragoste, dintre cele două războaie și puteam să fac pariu pe două țigări Carpați fără filtru că fusese scris de Somerset Maugham… Dar fata avea mâncărici, ce poți să-i faci? Trânti cartea, trânti caietul, se apropie de Babette și-i spuse încet, atât cât să aud și eu
– Mă duc să-l întreb dacă nu are vreo carte mai interesantă.
– Du-te, fă ce vrei, dar pe urmă să nu-i spui mă-ti că nu am avut grijă de tine.
– N-o să-i spun nimic, fi sigură, dar sunt și eu în vacanță și sunt destul de mare
– Se pare că da. Mă duc și eu până-n oraș să iau ziarele. Ai grijă ce faci
– O să am grijă, n-o să rămân.
– Să nu te mai aud. I-am promis mă-tii că o să te aduc cum te-am luat.
– Și știi cum m-ai luat?
Când unei fete i se pune pata… Nici nu dăduse colțul mașina Babettei și Fetița dulce era în fața mea, care tocmai terminam de făcut geanta de drum zilnic.
– Bună, ce faci, mă iei și pe mine unde mergi?
– Te-aș lua dacă ești cuminte.
A pufnit-o râsul.
– Și dacă nu sunt cuminte ce-mi faci?
– Spune-mi cum te cheamă, să știu cum să-ți spun.
– Spune-mi Didi, de fapt mă cheamă Didina, dar nu-mi place.
Didina se numea și o soră a bunicului meu matern, din Fierbinți. Pe atunci numele îmi plăcea, ba chiar mi se părea drăguț. Acum mi se pare cam ciudat. Asta e soarta numelor.
– Câți ani ai, Didi?
– Ei, asta-i culmea. Îți spun eu că sunt destul de majoră!
– Hai să mergem pe undeva, aici n-am loc. Cortul tău e o mizerie!
– Să știi că mă superi, îl am de cinci ani și l-am purtat pe toți munții.
– Se cunoaște. Ce e poiana aia mare care se vede sus, deasupra cabanei, ai fost acolo?
– E Poiana Rotundă de pe Fața Jianului. Acolo m-am întâlnit cu Triculiciul.
– Cu Triculiciul? Vreau și eu să-l văd. Hai acolo!
– E departe, e sus, e timpul primului cosit la fân, sunt mulți oameni pe acolo.
– Nu mă interesează, te rog! Am ajuns să te rog să mergi cu mine? Nu se poate! Sus boșorogule!
– Hei, cum vorbești Didi?
– Văd că ești gata, să mergem.
Mă luă de mână, se lipi de mine, nu mai aveam nici un argument. Mă trăgea după ea, dar nu spre stânga, pe unde era drumul pe care fusesem ci spre dreapta.
– Pe acolo ai fost. Și nu știu cu cine și nici nu mă interesează. Dar pe aici o să fie ca prima oară, nu?
– Pe aici e cam abrupt.
– Da, bine!
O luarăm prin dreapta ”cetății” din BCA, pe vremuri estradă pentru jocuri de la Cântarea României, acum ajunsă latrină ocazională pentru drumari, văcari și trecători. Se făcea în sus o potecă pe malul unui fost torent, cu apă doar la torențiale. Urcarăm pe aici chiar dacă era cam abrupt. Putea să meargă ca oamenii Didi? O, nu, ca pe un cățel o atrăgeau șiretele mele policrome… Chicotea și trăgea de ele, mă obliga să merg mai repede… Ajunserăm la pădure, mai sus se mergea pe o potecă, marcată cu bandă roșie, fără aripioare albe, semn că era doar o potecă a forestierilor, nu pentru turiști. Mă oprii pentru o pauză binemeritată. Didi era încă plină de energie și mai ales de hotărîre. Se așeză lângă mine, cam mult spus ”lângă” și mă sărută plină de convingere. Ca să nu mai spun că mă deranjau niște gheme pe piept. Nu mi-a trebuit mult să mă lămuresc despre ce e vorba, după ce am pus, fără să vreau, bineînțeles, mâna pe ele. Avea dreptate, era destul de majoră. Se pare că și pe ea o deranja ceva, pentrucă i-am simțit mâna strecurându-se între noi. Nu am mai rezistat. Mi-a spus, cu o voce dintr-o dată pierdută, să nu fiu violent. N-am fost, Didi știa să fie și o dulceață… Ne-am trezit din vis, sărutându-ne și strângându-ne în brațe. Plângea, plângea și zâmbea. Acum am privit și noi în jur. Peste drum și peste apa Grădiștei, în marea poiană de acolo, două babe stăteau proptite în greble și se uitau cu invidie la noi, dând din capetele puse în basmale, când spre Cosonești când spre Sarmis. Doi pădurari urcau cam pe unde urcasem și noi, ne-au ocolit parcă nevăzându-ne și au luat-o în sus spre Poiana Rotundă.
– Cred că nu mai ajungem noi la poiana de sus…
– Ce să mai căutăm acolo? Asta e poiana noastră.
– Hai să mergem la corturi.
– Da, dar…
Se repezi la mine și mă strânse în brațe cât a putut.
– Acum hai!
Babette ajunsese cu ziarele, cred că le citise de trei ori.
– Să vezi ce-ți fac Didi! Crezi că nu-mi dau seama ce-ați făcut?
– Păi și atunci ce să-mi mai faci tu? Sau poate vrei să vezi și tu Poiana Rotundă?
– Didi, cum poți să fi atât de obraznică?
– Acum chiar că ai dreptate! Vreau să fiu sigură că ce a fost aici rămâne aici.
În seara aceea și în următoarele trei zile am mâncat împreună. I-am dat lui Didi adresa mea și numărul de telefon. S-a uitat lung la hârtiuță, la mine și a spus doar
– Te caut eu.
Până acum nu m-a căutat. Aștept.

Lolitele Grădiștei – 1

Lolitele Grădiștei 1

O ciudată particularitate a staturii femeilor din Zonă, generată poate de înrudirile dese timp de sute de ani. Sau poate fetele și femeile de pe aici sunt cu 20 de centimetri mai scunde decât cele din jur din cauza radiațiilor minereului de uraniu. Nu este deranjant, abia după câțiva ani mi-am dat seama de fapt. În casa unde mă cazam de obicei timpul parcă avusese o sincopă. Vitrina, nelipsită din nici o gospodărie, găzduia, pe lângă câteva pahare cu picior, desperecheate, bineînțeles, puse pe milieuri aduse din Ungaria, câteva sticle goale ce fuseseră odată pline cu sirop de tuse. Nota de actualitate era adusă de o sticlă goală și ea, de Coca-Cola, cu un dop roșu de plastic, probabil pescuită din râul Grădiștei, odată cu peștele din sticlă albastră ce îi făcea pereche. După hălăduiala de dimineață prin văile și dealurile din jur, mă întorsesem să-mi fac ceva de mâncare, adică o conservă cu fasole boabe și costiță la borcan, cu o salată de roșii, o specialitate pe care magazinul alimentar din sat mi-o pusese cu gentilețe la dispoziție, împreună cu pâine proaspătă și o pereche de ciorapi albi de bumbac. Masa asta copioasă m-a dat gata și m-am întins un pic pe pat. Nu știu cât am moțăit, ba poate chiar că am dormit ceva timp. Visam că eram pe mare și valurile mă hâțânau în toate părțile. Dormeam, dar oricum, mi s–a părut absurd așa că am deschis un pic ochii. În pat, de fapt cam zburând pe deasupra mea, erau două piciorușe de copil cu niște bulendre incerte în partea de sus. Piciorușele astea cântau ”Ăsta este patul meu/ Ce cauți în patul meu?/ Pe mine, pe mine?/ Vreau, nu vreau… / Prinde-mă că nu mă prinzi…”
– Tu ce cauți aici? O întreb.
– E casa mea, e patul meu.
– Nu e casa ta, e a lui tanti M.
– E casa mea, mi-a dat-o mătușa. E patul meu, vreau să mă culc aici. Acum.
– Nu ai decât, spusei cam nervos.
Și nici una nici două mă trezesc cu fata asta cam nebunatică lângă mine, împingându-mă cu fundulețul ei spre perete. Mă pufnea râsul de situație, atâta doar că puștoaica nu se mulțumea cu atât… Se întorcea, se frichinea, fustița se ridicase, nu mult, doar atât cât să-mi dau seama că nu prea are mare lucru pe dedesubt. Nu era prea cald dar se pare că pe aici se obișnuiseră cu clima asta mai răcoroasă și mai umedă. Adaptarea la mediu… Eu eram îmbrăcat ca la munte, cu blugi, cu pulover. Fetița asta era însă îndemânatică foc, se vedea că nu e la prima operațiune de acest fel. Se și distra, tot nu-mi dădeam seama cât de mică sau mare este. Dar asta se pare că era treaba ei.
A doua zi îi spun mătușă-si sau ce o fi fost că am primit o vizită de la o fată care spunea că e casa ei. A început să râdă.
– Nu e casa ei dar o las să doarmă pe acolo, la noi casele stau deschise, bărbați nu prea avem decât duminica iar când vin sunt mai mult beți așa că ne descurcăm și noi cum putem. Sper că nu v-a supărat, e o fată drăguță, râse ea.
– Oh, cum să mă supere, spusei eu mai liniștit. Și acum mă mai gândesc că dacii plecau cu lunile la războaie, ba mai aproape, ba mai departe…

ȘOFERUL

ȘOFERUL

    Era prin 1946. Mama mea mă ținea de mână în timp ce mergeam pe Calea Victoriei, prin dreptul Palatului Regal. Porțile grădinii din fața palatului erau păzite de câte doi soldați din gardă, având pe cap niște căciuli cu pampoane mari albe. În spatele lor, de o parte și de alta a porții, două gherete albe, cu tricolorul vopsit în diagonală. Mă uitam la soldați, nu înțelegeam ce fac acolo. Deodată mama mă strange de mână și în același timp soldații bat din călcâie și prezintă arma. Am întrebat-o ce se întîmplă. ”- Vine Regele”, îmi spune. De fapt venea doar o mașină decapotată, condusă de un om fără nimic pe cap. Mașina a oprit, așteptând să treacă lumea. Căscam gura să-l văd însă pe Rege. ”- Unde e Regele?” o întreb. ”- E cel care conduce mașina” și face cu mâna spre el, cum făceau și cei din jur. Dau și eu din mână. Cel ce conducea mașina ne răspunde dând și el din mână, zâmbind. Eu, puțin cam nelămurit, întreb: ”Mamă, Regele e șofer?”

garda palat