Rememberul tuturor Rememberelor!

Autoportret pe cracă

Remember – Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
Remember – Memoriul lui Hadrianus
Remember – Gaşca lui Vezina
Remember – Dacii din Diaspora
Remember – Trecutul imperfect
Remember – Prezentul imperfect
Remember – Monede
Remember – Prin Lumea Timbrelor

Reclame

2012 – Vot, amintiri de la suspendare

Nu știu de ce îmi aduc aminte acum de suspendarea unui președinte. Hmmm…
Astăzi am reuşit şi eu să votez. DA, am votat! Cum am votat? Sigur că nu este totul chiar aşa de simplu cum scrie în Regulamente. Căci nici eu nu sunt din ăia care intră uşor în regulamente, căci nu pot eu. Nu este suficientă o cerere verbală sau scrisă, cum scrie la carte. Păi dacă ar fi vorba de o cerere verbală, ar trebui să ajungi până la secţia de votare. Iar dacă ai ajuns până acolo înseamnă că poţi să şi votezi. De telefon nu se pune problema, nici o secţie de votare nu are indicat pe internet vreun număr de telefon.
Poţi însă trimite cererea scrisă prin vreun vecin amabil, adică unul cu care încă nu te-ai certat încă. Aşa am făcut la alegerile locale, cele cam de acum o lună. Nici nu au vrut să se uite la hârtie. Cică trebuia asortată cu o copie de pe cartea de identitate şi cu una de pe un act doveditor cum că nu pot veni eu singur pe două picioare, să-mi exercit ce e de exercitat, acolo în faţa dânşilor. Şi cum vecinii mei dădeau semne că ar dori să-mi spună aste lucruri demne de mintuit, a mai adăugat domnul Preşedinte – alt Preşedinte, nu al ţării ăsteia ci doar al secţiei de votare – că actele trebuiau depuse cu o zi înainte. Au venit vecinii la mine, mi-au adus vestea bună şi cererea mea cam mototolită de preşedintele ce nu putuse altfel să se exprime mai convingător. Am înghiţit hapul dar m-am hotărît ca altădată s-o fac şi mai lată. Prilejul s-a ivit curând şi cu bucurie mare. Nici parlamentarii nu l-au mai putut suporta şi astfel s-a ajuns la actualul Referendum de suspendare. Mai acum câteva sute de ani când era suspendat un domnitor, păi degeaba îl mai dădeau jos de pe creangă, că nu mai mişca neam. Ei, dar medicina a progresat bine, mai ales în ultimii douăzeci de ani. Îmi aduc aminte că era pe atunci un preşedinte, tot un …escu, pe care după ce l-au suspendat odată cu ştoarfa de nevastă-sa, nu numai că n-a mai făcut nici o plângere, dar s-a mai şi pierdut o noapte pe sub arena de la Ghencea, aşa ţeapăn cum era, până a nimerit locul cel de veci. De veci adică până la viitoarea rocadă ce se petrece destul de des prin cimitirele noastre. Că aşa scrie în Scripturi. Cine dă mai mult stă mai în faţă. Şi cu devalorizarea asta …
Ei şi acum, ca să merg la sigur, am învelit cererea aşa ca un senviş între cele două anexe ale mele, nu, nu vă speriaţi, nu am pus originalele ci doar nişte copii scoase la HP-ul meu 1100 alb-negru dar încă bun, doar l-am reparat de două ori până acum. Treaba a mers ca unsă. Nici câr nici mâr, că vin dânşii pe la 17. Perfect, doar că veniră mai devreme, pe la 16, de trebuii să-mi pun repede, repede o bluză pe mine, să nu zică oamenii că sunt cumva una din alea ale lui Mazăre, cu toate că de, dacă mă uit într-o oglindă cred că nici Dom Dracu n-ar fi făcut o astfel de confuzie. Veniră Doi Doamne şi cu Miliţianul Trei. Şi mai era cu Ei şi Urna. O urnă mare de nu credeam că o să nimerească uşa. Dar de-aia erau trei. Unul deschidea traseul, unul trăgea de Doamna Urnă şi miliţianul o lua pe la spate tare şi cu forţă. Am auzit un oftat, nu ştiu de la care din cei patru venea, m-am dat prudent înapoi, aşa către calculator, unde aveam şi buletinul, pardon, cartea de identitate. Lista cu cei vizitaţi era gata făcută, doar să semneze subiecţii. Subiectul, adică eu, am semnat repede cu dreapta, cu stânga am luat buletinul de vot şi cu cealaltă învârtită pe după ştampilă am apăsat cu sete. DA. Am văzut parcă, aşa mi s-a părut mie, cum i-a sărit încă un ochi suspendatului. Măi să fie. Cei doi se uitau şi ei admirativ la mine, spunând că pe ei nu-I interesează cum votez eu. Nici pe mine nu mă interesa absolut de deloc ce cred ei despre mine. Un singur lucru totuşi mă interesa. Să-mi lipescă pe spate timbrul acela care este pus şi în Catalogul de Fiscale al domnului Mihai Cojocar. Am verificat. Era acolo, frumos ştampilat şr tăiat, ca un cap de bour furios. Gata de scos, de pus într-o ţiplă şi apoi în clasor, la coada celorlalţi bouri.
Dacă şi eu am reuşit să votez, înseamnă că poate oricine. Aud acum că au votat doar 40%, la ora 19. Oricum, acest preş nu mai reprezintă în nici un caz pe români. La Universitate au început deja să se strângă oamenii. Ungurii din Harghita şi Covasna, la îndemnul direct şi de la noi din Ţară, au votat într-un număr infim. Dece? Nu ştiu. Nici nu vreau să ştiu. Nici ce s-ar întâmpla dacă un preş suspendat s-ar dessuspenda singur să vrea la Cotroceni. Doar dacă şi-ar căuta acolo un copac mai înalt. …escu, …escu, Cotrocenii sunt departe de Ghencea?

…escu.

Nu mai pipăiți ouăle

Nu mai pipăiți ouăle
Era în 1974, tocmai mă mutasem în cartierul Pantelimon, aproape de capul tramvaiului 14, la Granitul cum se spunea. Locuisem, de când mă știam în Floreasca, pe o stradă dintre Calea Dorobanți și Calea Floreasca. Într-o zi trece Ceaușescu și îl apucă bâțâiala din mâini. Dă spre stânga, dă spre dreapta, dă înainte, scribălăii se fac că iau notițe și a doua zi numai ce vin niște tovarăși de ne numără și ne iau numele. Printre ei și unul, parcă Gherghe sau cam așa ceva. Era ”Primul” de la sector. Îmi aduc aminte că prin 1968 făceam de gardă cum se spunea, la sectorul UTC. Nu intrasem la facultate, din motive oculte să spunem și ne adunaseră pe toți acești neisprăviți să nu facem prostii, dându-ne diferite ”sarcini”, ba ca să măturăm frunzele din parc, din pădure, iar acum să stăm la sediul UTC când nu era nimeni pe acolo. Nu era nimeni? Ei, nici chiar așa. Nu trecură nici două ore și intră peste mine tovul Primul. Nu era chiar singur, mai era cu cineva. Cu o tovă să-i zicem Subprima, care se hlizea naivă foarte că sunt sigur pe acolo. Tov Primul se interesă și el dacă chiar sunt singur, ba chiar verifică toate camerele. Mulțumit dădu mâna cu mine, mare cinste, evident, după care-mi spuse că pot să plec, că rămâne el acolo în noaptea aceea… Am încercat să fac pe scrupulosul dar Subprima mi-a zâmbit larg, larg, mi-a zis că ne mai vedem noi pe aici altădată și… dus am fost.
O astfel de amintire nu se uită așa ușor, drept care i-o povestii lui tov Primul. Și-a amintit repede, s-a apropiat de conțopist, i-a șoptit ceva, destul de tare să aud și eu. Conțopistul mai că nu a făcut drepți, dar tot a zis ”Să trăiți, am înțeles”. S-a mers repede, m-au pus să aleg, confort II în Dorobanți sau confort I în Pantelimon. Sau … nimic. Aveam de ales. Nici un act, nici de cedare, rechiziție a caselor mamei mele și ale bunicului, care erau proprietate particular, dar nici de alocare, închiriere a unui apartament pentru mine și maică-mea și unul pentru bunic și soția lui, la două blocuri distanță. Am alergat doi ani pentru a face actele, până când m-am lămurit care era cheia cu care se deschidea lăcașul actelor. Trebuia să mă gândesc de la început.
Aici la Granitul se făceau prefabricatele din care, asemenea unui joc Lego, se ridicau monstruoasele blocuri socialiste. Mult dar prost și urât, asta era lozinca zilei. Blocuri cu 10 etaje, făcute ca din bardă cum se spunea. O cameră mai sus, una mai jos, balconul și mai jos. Podelele în pantă, ușile de trei dimensiuni, balconul bun doar de popicărie, lung de 10 metri dar îngust de 90 de centimetri, balustrade tot de 90 de centimetri, ți-era frică să lași și un pisoi pe acolo. Aveai la dispoziție tramvaiul 14, până la Ștefan cel Mare sau până la Foișor, De acolo luai alt tramvai sau autobus. Tramvaiele veneau rar, să nu consume current prea mult, așa era indicația. Unele nici nu opreau în stație, opreau mai încolo câteva sute de metri, oricum nu aveai unde să intri. La întoarcere era la fel, mai mergeai câteva stații și pe jos, făcea bine la burtă, adică ți se mai făcea foame să poți mânca ce era în farfurie, adică ce găsisei pe la cozi sau oe sub mână. Când ajungeam pe la Electroaparataj nu mai puteam, așteptam un tramvai și mă urcam și pe scări. Teoretic mergea și așa, stăteai într-un picior și te țineai cu mîinile de bare. Dar ce te faci cu pantelimonezii get-beget, adică de pe la Cernica, de pe la Pasărea, care și ei trebuiau să ajungă la Granitul? Toți erau bine dispuși, trecuseră prin Obor, mai luaseră ceva la bord și mai intraseră și prin portofelele bucureștenilor. Ba mai știau și zilele de leafă ale celor de pe traseu, să nu se ostenească pentru prea puțin. Tocmai pornise tramvaiul din stație de la Electroaparataj, eu eram la post, așa cum spuneam, cu un picior pe treaptă, cu altul în aer, cu mâinile prinse bine de bare când mă săgetă o durere cumplită … între picioare! Ochii să-mi iasă din orbite, se opriră pe un tuciuriu ce se hlizea la mine de jos, cu gura căscată de satisfacție. Ce era să fac? Prima ideie care–ți trece prin cap într-o situație ca asta este să te desprinzi de bare și să sari jos. Cred că asta și aștepta tembelul. Contrar automatismelor ce pun mâna pe noi într-o astfel de situație, m-am strâns mai bine de bare iar piciorul care era în aer l-am împins cu putere în falca celui ce voia să mă lase fără … Mi-a dat imediat drumul, rânjetul i-a rămas în continuare pe față, cred că îl mai are și acum, dar a căzut, spre neînțelegerea totală a celor din stație, care nu pricepeau ce m-a apucat. Nu m-am gândit nici o clipă să mă întorc și să le explic, dar până la Granitul am meditate îndelung la nenorocitele de diferențe anatomice dintre sexe… Se apropia Paștele. Bine ai venit în Pantelimon, Ionescule!

Prea puține se schimbă.

    Prea puține se schimbă.
    Când stăteam pe strada aceea cu nume ce te îndemna la smerenie, Episcopul Timuș, zisă și Timuș, Episcop de Argeș, la colțul cu Calea Dorobanților era pe dreapta un maidan, unde se aruncau diverse lucruri, moloz, găini moarte, ba chiar și o foarfecă cu sânge pe ea, cu o coadă de javră alături. Pe partea stângă era un așa numit calcan, un zid orb, fără nici o fereastră. Casa căreia îi aparținea era o vopsitorie chimică particulară, o boiangerie cum se spunea pe atunci, unde muncea toată familia. Femeile din jur, de pe câteva străzi, veneau ba cu suluri de lână, de bumbac, ba cu diverse bulendre mai noi sau mai vechi, să le dea o altă față aici. Boiangiu, așa îl chema pe proprietar care schimbase probabil porecla în renume, se bucura de încrederea cartierului, ca fiind om serios. Termenele erau termene, culorile erau respectate, le cunoștea bine, nu se luau la prima ploaie, așa cum se cam întâmpla și cu lucrurile noi. Iar prețurile erau la îndemâna mușteriilor. Domnul Boiangiu era însă un om stresat. Și cum să nu fie. Venea mereu poliția să-l întrebe dacă și-a plătit impozitele, dacă o plătește pe fata lui care avea 15 – 16 ani doar, mergea și la școală și muncea când era înghesuială. Colac peste pupăză pe calcanul casei își făceau fireștile necesități toți bețivii ce-și făceau drumul pe acolo după ce ieșeau din multele cârciumi din cartier. Acum de, cârciumi multe, closete publice doar unul la rondoul din Piața Dorobanți, lângă statuia Lupoaicei Capitoline. Domnul Boiangiu, furios, a luat o pensulă mare și cu vopsea neagră a scris pe calcan cu litere de cam 50 de centimetri MURDĂRIA SE PEDEPSEȘTE CU BĂTAIA. Mult efect nu a prea avut, dar mai ieșea și el cu un par și-i alunga. Acum avea o bază. Se mai descărca și el. A stat ”lozinca” acolo până prin 1972 când s-au demolat toate casele de pe Dorobanți și s-au construit blocurile de 10 etaje în care la început au fost cazați participanții la Congresul de viitorologie ce s-a ținut pe atunci în clădirea ASE-ului.
    Și domnul Boiangiu și soția dânsului și drăguța lui fiică, toți cu fața roșie probabil de la diluanții vopselelor, toți au dispărut în Bucureștiul acesta în demolare. Și noi am dispărut de acolo, am ajuns în Pantelimon, o altă mahala acum plină de blocuri acum. Necesitățile oamenilor au rămas aceleași, closet public era doar unul, la rondoul de la capătul tramvaiului 14. A fost însă demolat și acesta, lăsând locul unei ciudate fântâni fără apă pe care sunt pomenite diverse mânăstiri din împrejurimi. Simbolică fântână… Alături însă este un părculeț și acesta ciuntit acum de o parcare și o magherniță în care s-au aciuiat jandarmii cu ustensilele și mașinile lor. Oamenii de nevoie își fac fireștile necesități pe gardul părculețului. Bineînțeles că oamenii care locuiesc în blocurile de acolo nu agreează deloc aspectul și mirosul locului, asemenea boiangiului din Timuș. A apărut o lozincă scurtă și la obiect INTERZIS URINAREA. Ca și acolo asta nu-i împiedică pe oameni să-și exprime necesitățile așa cum pot. Nu numai atât, iau lozinca drept o invitație. Nu inscripțiile, fie ele cât de amenințătoare, rezolvă problema. Într-un timp apăruseră WC-uri ecologice. Au dispărut sau stau … închise. De altfel de WC-uri nici nu poate fi vorba. Civilizație, unde ești?

piș

Mirajul gării

    Mirajul gării
    Gara are un miraj al ei. Parcă ar fi intrarea într-o gaură de vierme, dacă aceasta există și se pare că chiar există. Vine un tren dar nu știi unde te poate duce. Spre răsărit, spre apus, cine poate bănui… În gară ești pe jumătate aici de unde pleci și pe jumătate acolo unde vei ajunge, cine știe unde. Trenul cu șuieratul lui, pufăiturile pe care le fac prin gări, pare ceva ireal. Dacă punem și fumul, scânteile, păcănitul roților peste șinele ce nu erau sudate pe atunci, trenul era mai curând din era dinozaurilor decât din anii 1940-50.
    Era un obicei la noi în țară înainte de război, ca toată familia să se mute în timpul verii undeva la aer curat. Fie la țară fie la munte, fie, mai rar pe atunci, la mare. Un fel de transhumață. Așa s-au dezvoltat stațiunile de munte, asociațiile de turism, cabanele, drumurile, potecile marcate. Cine putea își făcea câte o viluță la munte, cu mai multe camera, căci toți aveau prieteni. Cine nu putea își închiria pe câteva luni o casă sau măcar două camera acolo, unde puteau să stea pe o veranda la aer curat, admirând panorama munților și făcând după putință, excursii mai mici sau mai mari. Bunicul își lua familia și cu trenul se opreau tocmai la Poiana Țapului, unde închiriau pe timpul verii o căsuță splendidă pentru ei. După ce am apărut eu, locul de transhumanță al familiei s-a mutat la țară, aproape de Pitești, la 20 de km mai spre București. Mergeam din București până în Pătroaia sau Leordeni, după cum podul de la Pătroaia ne dădea voie sau era rupt de Argeș. De acolo ne lua un om cu șareta sau cu căruța și ne ducea în Rătești la casa părintească a tatălui meu. Neșansa a făcut să plecăm în 4 iulie 1944. Trebuia să coborîm la Leordeni. În gara minusculă din Pătroaia au început să sune alarmele, ceferiștii să se agite îndemnând călătorii să părăsească imediat trenul. Cu sau fără bagaje lumea s-a dat jos, împrăștiindu-se prin lanul de porumb. Maică-mea și-a luat prețiosul bagaj cu două picioare, o sacoșă cu mâncare și am fugit în porumbiște. La timp deoarece se apropiau avioanele americane pe care le-am așteptat cu toții și mai înainte și mult după acest bombardament. Uruitul motoarelor amestecat cu țăcănitul înfundat al mitralierelor acoperea țipetele înfricoșate ale oamenilor. Bănuiesc că de sus se vedau foarte bine în porumbiște oamenii. Au trecut de cel puțin două ori pe deasupra trenului și al călătorilor. Când s-a oprit bombardamentul, avioanele continuându-și drumul către Italia de unde probabil că și veniseră, am ajuns în spatele gării. Nu am văzut nimic în jur, maică-mea ascunzându-mi fața. Ne-am întâlnit cu omul care ne așteptase la Leordeni. Sigur că știa ce se întâmplase, între cele două gări nefiind mai mult de 8 km. Mult timp maică-mea și deci și eu, nu am mai mers cu trenul. Mult mai târziu am aflat că fuseseră aproape 150 de morți. Trenul nu era apărat de nimic, nici în gară nu exista apărare antiaeriană.
    Am mers pe urmă la Sinaia, unde o fostă colegă de clase primare a maică-mii avea prin soțul ei un fel de hotel din lemn, aproape în autodemolare. Aveau și doi copii gemeni cu care mă zbânțuiam în curtea mare ce se întindea între șosea și linia ferată. Trenurile, majoritatea de marfă, cu petrol mai ales, treceau în sus și în jos. Erau trenuri lungi de zeci de vagoane și având câteva locomotive. Am învățat de ce trenurile care vin șuieră mai ascuțit iar cele care se duc au șuierul mai gros! Efectul Doppler demonstrat pe viu! Nu numai pe mine mă interesa șuierul trenurilor. Am constatat că existau șuiere fără de tren! Erau istețele coțofene, ca niște avioane alb-negre care se jucau de-a trenul pe lângă șine, alungându-se unele pe altele. Dacă claxona vreo mașină, repede se auzea și răspunsul coțofenelor! Cum noi copiii ne chirăiam prin curte, coțofenele ne îngânau imediat. Voiau să fie băgate în seamă oare? Sau era o simplă joacă?
    În gările de pe Valea Prahovei pe care le frecventam eu când aveam 5-10 ani, Bușteni și Sinaia, erau fixate pe câțiva din stâlpii metalici ai peroanelor niște cutii înalte al căror rost l-am înțeles repede. Erau celebrele automate Stollwerck, furnizorii de caramele și miniciocolate pentru copii. Bagi moneda de un leu, cea cu știuletele de porumb și cade carameaua învelită în hârtie cerată și pe care scria bineînțeles Stollwerck. Nu am reușit însă să le conving să-mi dea și mie ceva, cu sau fără monede, ori pe câte butoane am apăsat. Mi-au explicat părinții că nu aveau bietele automate cum să mai dea caramele dacă nemții pierduseră războiul. Ca să vedeți ce urmări nebănuite a avut cel de al doilea război mondial asupra copiilor. Firma vieneză Stollwerck avea încă din 1911 un contract de concesiune cu CFR pentru instalarea a o sută de automate de livrare a dulciurilor în gări. Și ce dacă …
    Recunosc că am luat după revoluție cu multă grabă de la mall-urile proaspăt apărute, ciocolată și caramele Stollwerck! Nu aveau nimic deosebit față de alte sortimente proaspăt apărute pe piața românească dar tentația a fost mare. Bineînțeles că nu acum îmi trebuiau mie caramelele Stollwerck.
    Gările m-au atras și mai târziu.
    Când eram la liceu mergeam de multe ori la Gara de Nord, stăteam pe peron și îmi închipuiam că merg și eu cu trenurile către Viena, Paris, Moscova, Sofia, Atena, Constantinopol-Istanbul. Mai venea câte un milițian și mă întreba ce fac acolo. Aveam grijă să am bilet de peron așa că puteam să spun că aștept pe cineva. Aș fi vrut să îmi fac și eu loc undeva pe sub un vagon, așa cum își făcuse și Mark Twain când traversa America. Gările, prilej de schimbare în viața noastră. Pe de altă parte erau monumente reprezentative ale epocii. Unele de o frumusețe rară, altele blamate mereu. Cele 4 gări ale Sinaiei, Gara veche, Gara nouă cea frumoasă, Gara regală cea urâtă și Halta Sinaia Sud ce nici nu are clădire reflectă dezvoltarea rapidă a stațiunii. Bucureștii, cu Gara Centrală, la a cărei construcție s-a renunțat din păcate, prevăzută să fie în actuala Piață a Operei și pentru care zeci de ani s-a interzis construcția de locuințe noi în zona dintre aceasta și Gara de Nord, este reprezentarea unui insucces al planificării urbane, aproape o caracteristică a acestei capitale.
    Unele gări s-au desființat, odată cu căile lor ferate, cererea de ”fer” fiind din ce în ce mai mare, clădirile sunt în paragină, vagoane și locomotive au luat drumul furnalelor. Nici căile ferate forestiere nu au fost uitate, acum nemaiexistând decât vreo patru garnituri de tren în funcție în toată țara. Poate în viitorul apropiat sau în cel mai îndepărtat, se va schimba optica.
    Dum spiro, spero.

https://corneliusionescu.files.wordpress.com/2018/03/4-iulie-1944-gara-pc483troaia-au-venit-americanii-aproape-150-morc89bi.jpg?w=800

https://corneliusionescu.files.wordpress.com/2018/03/frumoasa-garc483-sinaia.jpg?w=800

DECEBALUS PER SCORILO la foc mic (Ianuarie 2018)

    DECEBALUS PER SCORILO la foc mic
    (Ianuarie 2018)
    Locul
    Celebrul de acum text ”DECEBALUS PER SCORILO” a fost descoperit pe așa numitul platou cu șase terase din cartierul de vest zis civil al Sarmizegetusei Regia.
    Am fost de două ori pe acest platou, mi-am dat seama mult mai târziu, fusesem impresionat pe de o parte de înghesuiala de terase și pe de altă parte de săpăturile făcute parcă cu târnăcopul de niște bețivi. Așa părea. Pe marginea uneia din săpături erau puse la uscat de câțiva ani sute de fragmente ceramice, unele chiar cu motive zoo și vegetale, altele cu motive liniare, maronii și verzulii. Niște fierotenii interesante se ițeau din maldărele de pământ de pe margine, aduse de ploi la suprafață. Recunosc, m-am uitat cu justificat interes la ele. Eu credeam că se iau toate cioburile, că se pun în pungulițe împreună cu specificarea pătratului din caroiajul făcut anterior săpăturii, pentru ca iarna, la gura caloriferului din muzeu să se caute o reconfigurare a lor, cât mai apropiată de starea inițială a obiectelor. Iarăși, în naivitatea mea de călător credeam că pământul acela fusese cernut printr-o sită sau mai multe, cu ochiuri după măsura căutărilor. În cazul acesta ochiurile pesemne fură cam de două zeci de centimetri, altfel nu ar fi scăpat prin ele un vârf rupt de suliță, niște vîrfuri de săgeți și niște bulgări de metal, al căror scop mie mi-a scăpat.
    În săpături nu mai vedeam decât niște urme de tencuială gălbuie cu linii roșii, nu am putut să disting desenul și vreo șase pietre de calcar prelucrate, se vedeau babele. Se putea spune totuși că era vorba de mai multe straturi suprapuse de tencuială care se scorojiseră, îmi aduceau aminte de pereții casei de la țară, cea care se văruia în fiecare an. Un arheolog sau chiar un arheu sunt sigur că ar fi înțeles multe, pe care sper să le văd publicate în așteptata de mine descriere completă – cât de cât – a rezultatului săpăturilor și cercetărilor de la Sarmizegetusa Regia, promisă de mai mult de două zeci de ani. Nefiind găină, dar fiind totuși curios să văd ce o mai fi prin maldărul de pământ, am ochit un băț uscat ce ieșea din pământ la vreo zece metri. Urma să mă lămuresc că era vorba de terasa trei de pe platou. Bățul se încăpățâna să nu iasă din pământ, eu trăgeam de el, în sfârșit a binevoit să iasă cu rădăcină cu tot, așa m-am dumirit și de ce nu ieșea ușor. Și cum să crească bietul pomișor când i se împiedicaseră rădăcinile în ditamai stratul de farfurii, acum sparte, bine înțeles, puse una peste alta. Negre, cenușii, gălbui, cărămizii, puse cine știe în ce ordine. Am luat bățul, fostul pomișor apoi am astupat cu grijă farfuriile. M-am lămurit fără să vreau și ce e cu terasa III și de ce e mai lungă și pusă vis-a-vis de celelalte.
    Fără doar și poate că terasele de pe acest platou erau folosite de un grup de oameni bine organizat, care avea construcții separate pentru bucătărie, brutărie, dormitoare, sală de mese, sală de arme, bolniță-spital, grajduri, magazii și mai aveau și cisterna de la Tău în apropiere.
    Vasul

Obiectul cu inscripție din terasa II

    Vasul cu pricina, a fost găsit pe fragmente în anii 1803, 1954, 1955, incomplet încă, mai lipsesc circa 30% din ele. Aceste 30% ar fi putut să fie similare restului vasului sau poate să fi avut ceva diferit acolo, lângă buză, o porțiune în relief care să fi folosit la manevrarea lui sau poate o gaură de dimensiuni apreciabile. A fost privit ca un unicat, ca un obiect cu sens religios, ca o pâlnie sau ca un vas de scurs telemeaua. Nu pot să spun că cei ce s-au interesat nu s-au documentat destul. Încurcătura vine de la începutul prezentării obiectului, de prin 1955, când a fost pus cu partea ascuțită în jos, singurul obiect cu care să semene fiind o pâlnie uriașă și inutilă. Neavând utilitate s-a căutat un scop religios, un fel de cădelniță uriașă, atârnată în mijlocul încăperii. Înfricoșător, recunosc, mai ales dacă se rupeau cumva sforile cu care ar fi fost susținută. Ca să nu mai vorbim că în bălăngăneala macropâlniei, textul nu ar mai fi putut fi descifrat, bașca faptul că era scris de la dreapta la stânga ba și parțial de jos în sus.
    Textul
    ”DECEBALUS PER SCORILO” a fost și poate că mai este încă privit drept singurul text în limba geto-dacă. Acest text este format din trei cuvinte din care două sunt nume proprii, ba chiar numele a doi regi geto-daci. Rămâne un singur cuvânt de tradus, cuvânt care pare totuși a fi în limba latină, fie ea și plebee, mai ales că totul este scris cu litere latine. Litere latine, dar scrise de la dreapta la stânga, ceea ce te face să crezi că au fost scrise de un individ care nu știa să scrie și să citească, deci ar fi vorba de un olar geto-dac incult, angajat să facă vase sfinte în capitala statului. Unii istorici s-au simțit datori să îndrepte scrisul, prezentându-l în oglindă, creând confuzii privind obiectul descoperit. Las cu plăcere lingviștilor de acum și de mâine traducerea exactă a textului.
    Deci:
    Să nu fim convenționali și să ne închipuim că obiectul despre care vorbim ar sta și el în așa fel încât să nu cadă în nas, deci să stea cu vârful în sus. Unde am mai văzut așa ceva? La țară putem spune că până acum câteva zeci de ani era nelipsit din fiecare gospodărie, făcând parte din zestrea oricărei fete. Cine nu a văzut un țest, cine nu jinduiește la o pâine făcută la țest? E adevărat că țesturile cunoscute nu erau atât de mari, nu aveau nevoie și sunt destul de greu de realizat. Țestul este cunoscut de mii de ani, îl foloseau egiptenii, celții, grecii vechi. Erau cuptoare mobile, nimic altceva. Țest din Egiptul antic
    Mare ca obiectul de la Sarmizegetusa nu cunosc decât unul singur, aflat acum în vitrina muzeului dintr-un orășel din Belgia, Provinciaal Archeologisch Museum Zuid-Oost-Vlaandere. Este identificat ca fiind un țest din prima jumătate a secolului I, găsit în anii 60 ai secolului 20. Era, ca și cel din Sarmizegetusa, destinat uzului unei comunități mai mare decât o familie dar care gospodăreau împreună.
    Cât despre inscripție trebuie să amintim că și acum există obiceiul ca țesturile să fie însemnate cu numele olarului. Problema este că țestul de la Sarmizegetusa este inscripționat invers. Ba chiar de patru ori! Deci nu a fost o greșeală a unui olar incult. Când eram mic venea pe stradă căruța cu pâine caldă de la fabrica lui Otto Gagel. Fiecare pâine avea ștanțată litera G. Bineînțeles că ștanța avea semnul G invers. Și acum se păstrează ștanțe pentru pâine mai noi sau mai vechi. Nimic nu era mai simplu pentru utilizatorii țestului, ca înainte de a pune coca sub țest să o apese pe acesta. Astfel pâinea era și inscripționată și citibilă pentru orice soldat, dac, get, roman, în limba latină vulgară, echivalentul englezei secolului nostru. Erau patru ștanțe pentru ca brutarului să-i fie ușor indiferent în ce parte s-ar fi aflat. Pâinea astfel inscripționată era un obiect de mândrie atât pentru olarul care a făcut țestul cât și pentru brutar și pentru cel căruia trebuia să i se mulțumească.
    Pâinea se introducea și se scotea ridicând țestul și manevrând pâinea cu o lopată de lemn, așa cum se făcea și în timpurile noastre. Sistemul de ridicare a țestului este în strânsă legătură cu cele patru găuri aflate în țest lângă bordură. Negăsindu-se piesele de ridicare, nu pot decât presupune că era format din niște mânere de bronz care se manevrau cu niște pârghii de lemn. Poate însă că existau și niște găuri de introducere a pârghiilor, care nu au fost identificate. Lipsa a cca 30% din vas ne poate duce cu gândul și la existența unei guri de vizitare, un fel de ușă prin care se introducea pâinea.

Cuptor țărănesc din Argeș, România, gravură după un desen de Lancelot
Țest actual

Spre Prisaca

Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi

    Spre Prisaca
    În pădure printre braconieri, împușcături, câini și jandarmi
    Voiam demult să ajung la Prisaca. Nu la una din Prisăcile de aiurea ci Prisaca de deasupra Cosoneștiului, care se vede binișor când ești la Cetățuie sau la Blidaru. Prisaca este o întăritură dacică, cocoțată pe dealul omonim la 1768 metri, pe culmea ce se întinde între văile Grădiștei și Sibișelului, până la Godeanu, deasupra Sarmizegetusei și de acolo tocmai spre Vârful lui Pătru. Pot să spun că nu se cunoaște aproape nimic despre ea, singura mențiune este în cartea scrisă de C.Daicoviciu și Al. Ferenczi, Aşezările dacice din Munţii Orăştie și publicată în 1951. La jumătatea drumului dintre Cosonești și Valea Rea, vale frumoasă, care are la intrare în loc de denumirea văii, o săgeată pe care scrie Mânăstirea Sfinții Români, se face la stânga, spre răsărit adică, o vale îngustă, pe care curge un pârâu pe care îl sari dintr-un pas, pârâul din Valea Prisăcii. Pe lângă el pare să se strecoare un drum de care, acum posibil că este circulat și de așa zisele 4×4. În stânga se mai vedeau urmele unui turn, demult văduvit de pietrele fasonate de la bază. A rămas doar o movilă parcă pătrată de pământ, bineînțeles la mijloc cu o groapă, rezultatul muncii comoriștilor actuali. Drumul, să-i spunem cu multă indulgență așa, se bifurcă, unul mai îngust ce urmărește pârâul iar altul începe să urce coasta din dreapta, constant și acolo unde se poate, face zig-zaguri pentru a putea păstra o înclinație potrivită pentru atelajele cu cai. Drumul are nu mai mult de trei metri lățime, este destul de bine întreținut, dovadă că duce undeva.
    Lăsasem lucrurile la o căsuță la cabană. Vulpi mă sculase dis-de-dimineață, îmi deschisese cu colții fermoarul de la sac și continua. M-am sculat repede, nu aveam de gând să car toată ziua și puricii lui. Mi-am făcut repede un nes cu apă rece, să nu mai pierd timpul, lui Vulpi i-am pus într-o cutie de conserve niște apă minerală, Borsec, bineînțeles, alta nu poftea. A lipăit-o cât si zice ”Vulpi”, a închis ochii să lungească plăcerea, a strănutat discret, apoi s-a dus în spatele căsuței. Nu am fost curios să-l întreb ce face pe acolo. Aveam o bănuială, buda era cocoțată pe deal în spatele cârciumii, de alunecai oricât ai fi fost de tânăr și atent și nu era un loc unde să urci în patru labe. Am închis cu cheia căsuța, nu știu de ce, dacă o ridicai puțin și trăgeai, se deschidea fără efort. Am intrat prin spate la cabană, să-i anunț că mă întorc mai târziu, am dat de o doamnă ce mătura holul, i-am spus , nici nu s-a întors, am auzit doar un ”da” interogativ, mai curând semăna cu un ”de ce nu plecați odată?”. Îmi făcusem datoria, am ocolit cabana, am mângâiat pe cap bustul cel mai urât din țară, bust ce ar fi trebuit să-l reprezinte pe Decebal sau poate pe Buerebista sau pe Marele Koson, m-am uitat în urmă să nu-i fi căzut cumva vreunul din ochii bulbucați. De unde o fi dedus artistul, oricare ar fi fost el, că Decebal suferea de Basedow în ultima fază? Pentrucă a pierdut războiul? Au pierdut și alții războaie și nu au ajuns în halul ăsta.
    Vulpi mă aștepta la Țeavă, alt punct de reper al Cosoneștiului. Două țevi din beton armat, puse cu grijă vertical una peste alta, reprezentând nu se știe ce și având o funcție nedefinită, bănuită însă ca având o legătură cu apa ținând cont de sunetele amenințătoare ce le emitea în unele zile mai ploioase. Prin 2015, odată cu introducerea apei curente în Cosonești, a fost demolată, acum fiind un teren de futbol prin apropiere. Am luat-o încet, încet în sus pe șosea. După nici doi kilometri am ajuns la Valea Prisăcii. După ce am inspectat urmele turnului de aici, doar urmele unor țigle sparte găsite în centru, altceva nimic, ne-am dus pe drumul drept ce urca pe panta dealului. Frumos drum iar din șosea nu se ghicește de loc. Copacii drepți ți fără crengi în partea de jos ne făceau să ne credem într-un parc. Din stânga, din valea Prisăcii se auzeau niște voci. M-am apropiat de marginea drumlui, să văd ce fel de turiști au luat-o pe acolo. Nu erau turiști, erau trei indivizi cu pălărie, cu haine gri-verzui, cu câte o pușcă fiecare. Vulpi a înțeles imediat că nu-i a bună și s-a pitulat spre deal, în niște tufișuri. Acum am observat și eu că era o bancă sau cam așa ceva. M-am așezat ca omul să cuget un pic, Vulpi în spatele meu. Ce puteau fi? Paznici? Ce să păzească aici? Vânători? Sper că nu. Ar fi trebuit să fie mai mulți. Comoriștii lui Pește Împărat din Cosonești? La ce le-ar fi trebuit trei puști și nici un detector. Îmi tot făceam noduri în creier și nu găseam nici o explicație. Era însă clar că nu erau niște companioni plăcuți și nici doriți. Am mai așteptat să se îndepărteze. Vulpi în loc să se liniștească a început să chițăie și să-mi transmită o senzație de pericol. Instinctiv m-am aplecat și m-am ascuns după bancă. Un șuierat și un pocnet sec. Niște frunze de fag au început să cadă rotindu-se încet. Ce e asta? Nu am mai auzit așa ceva din 1989 când trăgeau din niște mașini niște nebuni cu carnet de șofer și de Securitate. M-au apucat pandaliile. M-am ridicat cu toate protestele lui Vulpi și am strigat cât puteam de tare
    – Hei, cine e acolo? În cine trageți mă? S-au auzit niște voci
    – Dar voi cine sunteți? Ce căutați pe aici?
    – Suntem de la cabană. Mergem sus.
    – Câți sunteți?
    – Cinci. Și mai vin și ceilalți.
    – Da? Bine, bine. Mergeți dar vedeți că sus sunt câini.
    – Bine. Nu ne sperie, sunt și niște jandarmi cu noi.
    Vulpi se uita cu admirație la mine chițăind și ținându-se cu labele de burtă. Eu m-am mai ajezat puțin pe bancă. Am stat vreo zece minute, să mă conving că au plecat în treaba lor. Nu am mai auzit pocnete. Ăștia îmi mai lipseau! Braconieri de căprioare!
    Drumul nu mai urca, se lățise chiar, dar nu ieșisem la gol. Era o terasă, la mijloc cu un mic val, așa cum sunt aproape toate terasele făcute de oamenii din vechime. Nimeni nu-ți poate spune la ce slujea valul acela. Poate că era doar urma unei împrejmuiri pentru vite, trebuiau și ele apărate de fiarele sălbatice și de furii de pe atunci. Am mai făcut o pauză, Vulpi a dat un ocol, s-a întors la mine, a dat din cap spre drumul ce făcea un cot.
    – Dacă vrei să ajungem sus cred că trebuie s-o luăm din loc, nu-mi miroase a bine.
    – Iar?
    – Nu sunt oameni, nu e chiar atât de rău, sunt câini. Câini de stână însă.
    – Nici mie nu-mi place. Nu avem nici ciomag, cum avea cineva la Sarmis. Credeam că te ai tu bine cu ei…
    – Nu-i cunosc, știu doar că ei nu îi recunosc decât pe ciobanii lor.
    Hămăitul câinilor se auzea deja. Ne simțiseră, vântul bătea dinspre vale. Încet, încet am mai urcat un pic. O haită de 5-6 câini mari, flocoși se agitau și se organizau de atac. Nu se vedeau nici ciobani, nici oi, nu aveam la cine să apelăm să liniștească haita. Ne-am retras pe unde am venit, câinii s-au oprit. Nu-i interesa cine era pe drum ci doar cine se apropia de stâna lor. Am ratat deci drumul la Prisaca, sus. Degeaba se vedea stâna, nu aveam cum să urcăm să vedem întăritura dacică, adică ce a mai rămas din ea. A rămas pentru altădată… Am aflat mai târziu că a fost dotată cu un stâlp de electricitate, chiar în mijloc, nu știu dacă pentru electrificarea stânei sau poate a satului Măgureni. Nu înțeleg dece nu au pus și un bec, să vadă și urșii, vulpile, lupii, mistreții pe unde calcă, să nu-și scrântească labele. Dacii, oile, vacile nu au nevoie, doar nu umblă noaptea ca hoții.
    Am coborît cu atenție, să nu mai dăm de braconierii Prisăcii, de diferite animale cu patru sau cu două picioare. Vulpi mă vedea supărat că nu am ajuns sus pe deal și nu știa cum să-mi mai intre în voie. Lucru rar, să fiu sincer! Ieșind la drumul spre Sarmis am luat-o spre Cosonești, ne aștepta cabana. Dar pe drum ne mai aștepta cineva. Un individ în verde pătat, cu o armă pe spate mă salută ceremonios, dar cu ochii la Vulpi.
    – Bună ziua, vă rog insistent prezentați actele. Pentru amândoi vă rog.
    – Pe Vulpi cred că-l cunoașteți din Cosonești…
    – Da, parcă l-am văzut pe acolo. Dar acte, acte are?
    – Sunt la primărie. Dar cei trei oameni cu arme de pe Valea Prisăcii ce fel de acte au?
    – A, ăia? Păi cred că sunt de pe aici. Cu arme ați spus? Nu se poate.
    – Ba se poate, chiar au tras cu ele, erau să ne nimerească pe noi. Unde putem reclama?
    – Aaa și le-am spus să fie atenți… Rezolv eu…
    A uitat de acte, s-a grăbit către Valea Prisăcii. Lumea e mică pe aici. Polițiști, jandarmi, vânători, braconieri, comoriști, administratori de te miri ce, toți sunt rude, de sânge sau prin alianță, iar care nu sunt, vor fi.
    Noapte bună, copilași cu două sau patru picioare…

Porcul de Feldioara

    Porcul de Feldioara
    No hai să luăm şi noi un porc. De unghie? No, de la moara de pe mal. Că numa’ acolo is porci cum trebe, aşa cu grăsimea de două palme, să poţi face nişte slane de le-o-i strica coperişul Cetăţii. Că de, acolo se atârnă, la loc cu vânt, aşe cum numa’ la Palatu’ din Co’ceni mai vezi. Da’ unde-i moară, acolo-s şi seminţe şi făină, adic’ tot ce le trebe la şobolani. Şi ce şobolani frumoşi! Că nu ştiai pe care să-l tai primul, pe porc sau pe şobolan? Ai? Aud ceva? Că doară era mare înghesuială acolo şi se mai întâmpla să vezi şi şobolani mâncaţi de porci dară şi porci mâncaţi de şobolani. Că dacă porcii erau aşa mari şi nu fuseseră deloc alergaţi, nu se mai puteau ridica pe cele patru încălţări, fundul lor de soacră nu se mai dezlipea de jos. Şobolanii, învăţaţi de acum, doar aici erau porci decând era moara, deci de pe la 1900, îi muşcau întâi să vadă dacă simt ceva, apoi se puneau voiniceşte la treabă, de făceau nişte cotloane în grăsimea groasă. Acolo îşi aduceau şi puişorii, să aibă de-ale gurii când erau înţărcaţi. Aveau porcii mâncare! Aveau şi şobolanii.
    Porcarul era chiar paznicul dela moară. El ne alese unul bun, după cum zicea el, fără găuri şi care se mai putea scula singur de pe podea. Ni-l alese cu băţul că şi lui îi era frică să pună mâna pe el. Cică acu’ câteva zile prinseră porcii doi câini şi nu mai rămaseră nici oasele de ei. Aruncă aşa cu-ndemânare o frânghie cu laţ, îl prinse de cap şi apoi cu un băţ cu şomoiog de ştevie crudă legată pe el, îl ademeni să meargă cu noi. Ca un căţel lipăia porcul după noi. Un căţel de 150 de kilograme, gâfâind de poftă uitându-se la ştevie. După ce făcurăm drumul până acasă, acolo ne aşteptau ca pe mireasă, toţi ai casei, toţi vecinii plus specialiştii cei cu nişte cuţite lungi şi ascuţite, puse unul lângă altul pe un şervet alb şi cu înflorituri roşii. Nu că le-ar fi trebuit atâtea cuţite, dar să vadă lumea că au, că nu sunt amatori. Voiau să cheme şi pe popă, noroc că acesta nu se mai putea scula de lângă pat unde căzuse, de beat ce era. Au vrut să-l aducă şi aşa, cu roaba, dar s-au rupt mânerele roabei când au încercat s-o ridice. Greu fără popă, dar mai greu cu popă.
    Trei oameni au alergat porcul prin bătătură, care cu cuţitoiu, care cu toporu, să-l asomeze. De asomat a fost asomat unul din oameni, ăla care era mai beat, când l-a zvârlit porcul prin ulucile gardului. Răgea porcul ca un porc la Ignat, de credeai că s-a uitat înainte în calendar. Curgea sângele din el, găzdoaia cu ligheanul să-l strângă să aibă de sângerete şi de tobă. Cum îl deteră jos, cum se apucară de băut şi de făcut cruci, ba pe capul porcului, ba pe cuţit, ba pe şorici. Mă uitam îngrozit cum sticla de palincă se termină cu mare viteză iar porcul parcă încă mai gâfâie … Nu, nu gâfâie ci scoate pârţuri şi nu numai. Ce să facă, se uşurează, greul pentru el a trecut.
    Femeia veni cu o foarfecă mare și îi tăie părul de pe coamă, păr bun pentru bidinele, să tot vopsești casa cu ele. Dar aia e altă meserie, cea de perier, femeia doar strângea părul aspru de pe coamă și le vindea în sat la cel care făcea pensule și bidinele.
    Îl rostogolesc apoi să-l pună pe un grătar de lemn, îl îmbrobodesc cum pot mai bine, apăruseră doi baloţi de paie cine ştie de unde, dă-i foc, pune iar paie, rade la părul ars cu un brici coroiat de o jumătate de metru, pesemne rămas încă de la daci, era o sica precis.
    Nu mai vedeai prin jur nici copan de fumeie nici urme de copii. Toți erau băgați prin case, să nu se strice carnea de-i este cuiva milă. Asta e soarta porcilor, aici sfârșesc toți. Iar cel ce e vel-casap, prim măcelar, trebuie să lucreze ușurel, ca trecerea între lumi a Porcului să se facă pe nesimțite. Dar Porcul știe? Nu cred…
    Și nu trecu o oră și ia porcul de unde nu-i. Șoriciul deoparte, copanele cele patru de alta, slana tăiată, mușchii la saramură, căpățâna rânjind pe o buturugă, carnea tăiată bucățele numai bună de pus în mașina de tocat electrică, de, ne-am modernizat și noi, nu mai suntem ca pe timpul cavalerilor teutoni… Mațele puse la furtun, strivite apoi cu dosul cuțitului, să iasă ce nu digeră bine porcul, totul în ligheane, cratiți, oale clătite mereu cu apă fiartă, până și părul de pe șira spinării pus deoparte pentru bidinele.
    De atâtea cruci s-au îmbătat toți așa că noi ne-am cam luat tălpășița spre București, urmând ca rezultatul muncii să-l admirăm și să-l degustăm peste vreo săptămână, două, mulțumindu-ne deocamdată cu pomana porcului.