Rememberul tuturor Rememberelor!

Autoportret pe cracă


Remember – Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
Remember – Gaşca lui Vezina
Remember – Dacii din Diaspora
Remember – Lolitele Grădiștei
Remember – Memoriul lui Hadrianus
Remember – Trecutul imperfect
Remember – Prezentul imperfect
Remember – Monede
Remember – Prin Lumea Timbrelor

Unde sunt fetiţele de altădată ?

Unde să fie ? Ehehe … Care pe unde apucară fiştecare. Care prin State, care prin Canada, care prin Germania, care prin Franţa, care prin Primăverii, care pe unde se procopsiră. Şi zău că drăguţe era puţin spus că erau. Unele nu le-aş fi dat pe toată turma aia siliconată care se perindă pe la televiziuni acum, cu toţi sifilococii ce aleargă după ele. Alea mai puţin ieşite în evidenţă sunt şi ele prin Pantelimon, prin Drumul Taberei, prin Militari, Colentina, Balta Albă şi alte bălţi mai colorate.
La o aniversare, care s-a ţinut la şosea, la Restaurantul Doina de pe Kiseleff, cel proiectat de arh. Ion Mincu, m-am întâlnit cu o fostă colegă, ce m-a lăsat paf când mi-a prezentat-o pe fiica ei. Era ea întregă, aşa cum o ştiam, vreau să zic frumoasă foc. Şi asta nu era nimic. Şi mămica arăta de parcă era o soră mai mare a fiicei. Mare balamuc mare. Nici nu îmi venea să cred. Se mai întâmplă şi minuni. Dar nu mereu.
Pe alte foste colege le-am întâlnit la umblătoare, cu alţi foşti colegi, sprijineau pe dinăuntru cabinele acelea mereu prea mici, de se loveau mânerele şnururilor de faianţa portocalie. Probabil recuperau nişte vise neîmplinite la timp. Mă rog, dacă asta visaseră … Au plecat un pic mai târziu să găsească probabil scene mai confortabile pentru piesa lor de teatru.
Mi-aduceau aminte de scene de sub tribuna I a stadionului Dinamo, unde pe nişte scuturi de antrenament ale bravilor dinamovişti, o fetiţă, precis şi ea dinamovistă, ne arăta cu degetul – Acum intră tu.
Unde sunt fetiţele de altădată ? Câtă nostalgie nestăpânită mă cuprinde …

Din legendele dacilor sarmiști

Legendele nescrise ale dacilor sarmişti

Oh, ce se petrece iar pe Dealul Cetăţii la noi în Cosoneşti?  O lumină albastră ce bătea spre violet un pic, și dă umbre portocalii izbucneşte de lângă Cetate, de la Coliba Ţiganilor. Ajutat de Amică şi Amare, cele două ţiitoare blonde dar negre în fundul gurii şi probabil nu numai acolo, aşa cum le stă bine unor ţigăncuşe. AluZgâncă, fiul lui AluZgâncă manevrează iar protonii şi neutronii acolo la el în Atelier. Nici că s-ar putea altfel. De unde atâţia cosoni, numai eu am numărat, ajutat de bătrânul deja Vulpi, 3.451.362 de bucăţi cosoni galbeni şi 10.451 cosoni albi. Pe lângă aceşti rotunzi mai erau şi spiralele, cele doar 51 găsite până acum, recuperate de românaşi doar 13, inelele de păr ale taraboştilor, paharele, blidele adânci, cele cu picior, cele cu mai multe găuri în fund, să se mire arheii de unde atâtea stâne regale, capete de toiege, capete de tronuri, scuturi de închinăciune, măşti mai mari sau mai mici, după cum era rangul nobililor ce le comandau, săbii drepte şi strâmbe de toate mărimile, buzdugane, arcuri, săgeţi, măşti de daci dar şi de tot felul de prinşi prin pădurile dacilor. Să mai pomenim de cele puse pe Columna Romană din Forul lui Traian din capitala imperială? Noroc cu AluZgâncă, fiul lui AluZgâncă, cel ce face şi desface protoni, neutroni, electroni, bozoni şi gravitroni. De n-ar fi lumina cea albastră, demult nu mai era nici cetatea, nici Dacia şi poate nici Terra şi poate că nici Oicumenia. Căci din Lumină se făcu lumină şi nu alte prostii. Dacă există materie asta se datorează alungării din universul nostru a antimateriei, aceea ce noi n-o recunoaştem decât ca o lumină albastră. În acel Atelier, unde noi nu vedem decât ciocane, nicovale şi alte fiare, de fapt se creează şi se distrug lumi întregi. AluZgâncă, fiul lui AluZgâncă bate fierul cât e cald, AMare freacă iar AMică numără. Pare simplu, norma este îndeplinită în fiece zi, cosonii sunt semănaţi prin coclauri, în fiecare lună, pe lună plină, bineînţeles, se face şi câte o gropniţă cu spirale şi alte cele, aşa ca să se ştie trecerea timpului. Căci dacă s-ar opri timpul iar n-ar fi bine nici pentru AluZgâncă, fiul lui AluZgâncă, nici pentru noi nici pentru daci.

V5 se întinse aşa, ca un puturoşel ce-mi este. Căscă botul în sus, dar nici o muscă nu binevoi să intre. Totuşi strănută preventiv. I se făcuse foame şi încă nu era ora mesei, ora când Vasilca venea cu bidoanele ei de la muls vacile, vacile de Cosoneşti, cele cu 3, 4, 5 sau 6 ţâţe, după cât de mare venea apa Grădiştei şi aducea sterilul de la mine pe pajiştile Văii. Ruşii îşi luaseră demult calabalâcul, uraniul voi să spun şi se duseseră cu el la fabricile de dincolo de Urali. Nu prea avea cu cine să se joace la ora asta. Toţi aveau treabă. Doar Amică mai trăgea aşa pe după colţ cu ochii, tare l-ar fi tras de coadă pe V5, dar AMare şi AluZgâncă, fiul lui AluZgâncă îi dădeau mereu cosoni la mână, să-i numere. Până la amiază trebuiau să fie gata încă două căldări pline vârf cu cosoni aurii, contractate cu Muzeul din Deva. De acolo dispăruseră în ultimul timp cam multe monede, nu ştia nimeni cum şi unde, aşa că trebuia completat inventarul. Mâine, poimâine venea careva de la guvern să facă o verificare şi nu se ştie ce nu găseau. Deocamdată însă erau ocupaţi cu tragerile de la Arsenalul din pădure de la Oraş. Şi ce vin aveau la Arsenal, că toţi vulpoii din împrejurimi ajungeau să meargă pe cinci cărări. Dar nu şi V5. El doar lăptic din cel de-i dădea Vasilca, corn de la şcoală, când era şi ea deschisă, acum fiind ba cald ba rece. îi cam trimitea şi pe ei să taie frunze pentru fabrica de ceaiuri din oraş. De unde atâtea ceaiuri, unde mai sunt oare plantaţiile de plante medicinale? Erau chiar ceva reclamaţii de la Bucurdava că mirosul acela ce iese ca un duh rău din pachetele de ceai, nu ar fi deloc lucru natural. Unii, în așteptarea unei binecuvântate tornade, începuseră să sfeterisească ce mai era de sfeterisit de prin vechile fabrici. Se poartă mallurile cu gherete interioare, cu spații variabile și cu sume interesante pentru cei ce le închiriază. Cereri erau destule, de la cartofi și până la cosoni … Dom Camion făcuse deja oferte pentru produsele specifice Cosoneștene. Așteptăm cu interes!

Sertarul cu scule

Sertarul cu scule de la Rătești

Ciocane, clești, foarfece, dălți, nicovale mici, țesale, vătraie de toate chipurile. Mai țin minte niște cântare romane, cu o contragreutate ce culisa pe unicul braț. Erau mai multe, mai mici și mai mari.
Credeam că au dispărut, că au fost aruncate când au demolat casa. Când am fost să iau titlul de proprietate pe nici jumătate din terenul intravilan, căci doar atâta mi s-a mai dat înapoi, m-a oprit un moș și mi-a spus că dulapul de pe hol unde erau și sculele, l-a luat el. M-a întrebat dacă nu vreau sculele înapoi. Ce era să fac cu ele? I-am spus că le poate păstra. Nu i-am reținut numele. Mi-am adus aminte că era un obicei la țară, dacă cineva găsea ceva fierotenii prin pământ, la arat, la cules, le lua și să le punea bine, poate i-o trebui altădată la cine știe ce. Chiar și vase de lut ars dacă găseau, le puneau întâi în gard să le spele ploaia și apoi, care erau bune le duceau în casă și le întrebuințau la bucătărie, care nu erau bune, le lăsau în gard, cine știe poate mai dădeau mâncare la animale din ele de obicei, chiar dacă erau ciobite. Era pe vale un loc mai înălțat unde mereu plugul scotea la suprafață cioburi, arsură, chirpici ars, se spunea că pe vremuri satul se întindea pe acolo dar venind Argeșul mare de mai multe ori, l-a stricat iar oamenii se mutară pe deal cu toate că nu aveau apă și trebuiau să ia tocmai de jos, unde făcuseră puțuri, apa fiind la 5 – 8 metri adâncime, după cât ploua. Vitele tot de acolo se adăpau, era făcut un jghiab lung, scobit într-o plută, unde se punea apa scoasă cu ciutura. Care găsea scule pe acolo, le curăța, le punea apoi bine în sertarul cu scule. Nu exista la noi noțiunea de muzeu. O sculă bună era o sculă bună de folosit chiar dacă avea mii de ani. Dacă era stricată, se duceau cu ea la fierăria din capul satului, capul de din jos, acolo unde țiganii de acolo puneau potcoave, reparau căruțele și briștile, făceau de toate, cu drag și spor, nu pe bani ci pe mălai cum se spunea. Nu refuzau nici o găină, un porcușor sau o rață. Așa era pe atunci…

Lutul albastru

Lutul albastru cel mai cunoscut este cel de Râciu, lângă Târgu Mureș, recunoscut cu proprietăți medicinale, datorate probabil conținutului de Radiu. Dar nu acesta m-a interesat. Lutul albastru a fost menționat la Sarmizegetusa Regia în zona Tău, de unde au fost trimise mostre la Viena în secolul 19, mostre ce se pare că se găsesc acum la Muzeul de științe Naturale (Naturhistorisches Museum – Wien). Dar ”lut” albastru pare să fie și mineralul ce se ivește la începutul drumului dintre Valea Albă și intrarea de vest în Cetate. Acesta însă este minereul din care prin concentrare și separare se extrage uraniul. Este identic cu cel pe cre îl cărau cu camioanele de la minele de pe Tâmpu spre Orăștie sau Baru, de unde era dus mai departe la Ștei, apoi sau spre URSS sau mai târziu spre Feldioara la Uzina R de concentrare a minereului. Pe de altă parte în lutul albastru s-a găsit și un alt element puternic radioactiv, Radiu. Tot în lut albastru s-au găsit în Africa de Sud diamante. La noi în țară geologii nu au găsit deocamdată diamante cu toate că spun că s-ar putea găsi în nisipurile dobrogene sau chiar în nisipul de pe plaje. În orice caz lutul albastru este interesant și ar merita un interes mai mare din partea geologilor.

Lolitele Grădiștei – 5

Lolitele Grădiștei 5.

 Eram mai mulți copii, băieți plus o fată, de pe câteva străzi din apropiere, aveam vreo nouă, unsprezece ani, ne întâlneam pe șoseaua Floreasca, lângă intrarea în Stadionul Dinamo. Ne urcam pe gardul din stânga, pe muchea de cărămidă, apoi pe palisada de șipci încrucișate, vopsite în roșu, bineînțeles. O încălecam și noi și Ani, săream apoi jos în partea cealaltă și intram sub tribune. Era un spațiu neașteptat de mare și de variat. Nu era amenajat decât în parte și nu aveam acces acolo unde erau vestiarele. Însă în rest era un fel de depozit de materiale, de scuturi de lemn și săbii, cu care încercam să ne  jucăm și noi, imitându-i pe milițienii pentru care erau probabil făcute. Erau cam mari dar reușeam să mai rupem din ele ca să le putem ține. Erau și niște saltele umplute cu paie și cu gândaci mari, negri, cu care eram obișnuiți de prin curțile noastre.  Cred că erau pentru antrenamente la lupte, deci… Ne-a venit ideia să ne  jucăm de-a mama și de-a tații. Era al naibii de interesant și pentru Ani și pentru noi. Ea era una, noi eram vreo șase, șapte. Deci ea se distra cu mult mai bine. Părea mai mare decât noi, dar de fapt eram toți cam de o vârstă, părinții erau la servici. Cei care stăteau acasă într-o singură cameră erau avantajați, știau cum se jucau părinții, chiar dacă era camera împărțită printr-o pătură atârnată pe o sfoară. Ani se mai jucase cu băieți mai mari, de pe partea cealaltă a Dorobanților și fiind și drăguță și amabilă, ne arăta și nouă. Unele lucruri se învață foarte repede și nu se uită niciodată. De exemplu mersul pe bicicletă, înotul, fluieratul, scuipatul la distanță, înjuratul… Ani era o fată sociabilă, ne-am mai întâlnit din pură întâmplare de vreo două ori. Odată în București, când aveam vreo 16 ani, s-a bucurat mult că m-a întâlnit, mi-a spus că nu poate să stea mult, o aștepta maică-sa acasă, să-i facă cunoștință cu un tip cu care voia s-o mărite. Ei îi era indiferent, știa că trebuie s-o facă și pe asta, dar nu era cine știe ce bucuroasă. Era grăbită dar tot a făcut o escală pe la mine pe acasă, în amintirea vechilor jocuri. Tot amabilă rămăsese.

Ultima dată am văzut-o la … Cosonești, când tocmai ieșeam dintr-una din căsuțele acelea simpatice de lemn. Ea ieșise din cabana mare, cu un tip cât un dulap și cu doi dulăpiori mai mici, de vreo 5 – 7 ani. M-a recunoscut imediat, voia să vină spre mine dar am auzit un mârâit care a făcut-o să înghețe, să-și îndese capul între umeri și să închidă un ochi. Nu-l cunoșteam pe mârâitor și nici nu doream așa că am dus mâna la bască și am șters-o. Așa cu Ani. Nu am mai văzut-o. Cosoneștiul rămâne un fel de Rapa Nui pentru mine.

Lolitele Grădiștei – 2

Lolitele Grădiștei 2

Era a treia oară când mersesem la Vârful lui Hulpe, ”cetatea” care ba apărea ba dispărea din mintea arheilor. Ca de obicei am avut noroc cu un timp frumos, cu soare. Drumul de pe valea Anineșului era splendid, lat și plan, se cunoștea că pe aici fusese o linie de tren forestier, desființată după 1970, când inundațiile luseră jumătate din podețe. La un moment dat am părăsit brusc șoseaua, am intrat în pădure, pe o potecă ce mergea în sus pe marginea unui pârâiaș , potecă mai curând folosită de animalele sălbatice decât de oameni. Lumina se cernea alene printre frunzele fagilor. Nu se auzea decât susurul apei și foșnetul frunzelor. Am stat și eu ca omul un piculeț pe acolo, aproape uitând pentru ce am venit. Dincolo de pârâiaș se vedeau două zone plate, una mai sus, una mai jos, pline de copaci drepți ca niște catarge. Pe cea de jos se vedea ușor o movilă luminată de razele soarelui, de sub care ieșeau niște pietre fasonate, vreo 10 – 15, nu mai multe, deranjate de timp sau mai curând de oamenii locului. Pietrele astea sunt la mare preț pentru temeliile caselor. Și pe timpul dacilor și acum. Nu era nici un drum pe acolo și nici nu părea să fi trecut careva în ultimii ani. Nu știu ce o fi fost, probabil un turn. Pe valea Grădiștei erau multe astfel de turnuri, acum toate aproape de neobservat, ba au fost înlăturate pentru construcția liniei ferate forestiere,ba pentru șoseaua actuală, ba au fost luate de localnici. Sătul de făcut ipoteze pe care nu aveam cum să le verific, am luat-o încet în jos spre șosea. Printre copaci văd o mogâldeață care parcă mă aștepta. Hm… O fată mică de înălțime, împopoțonată ca în fața hotelului, cu poșetă lăcuită, machiată cât cuprinde. O apariție ciudată pentru valea Anineșului, oricum.
– Bună ziua, îi zic.
– Bună ziua, îmi răspunde.
– Ce faci pe aici?
– Aștept pe cineva.
– Pe mine?
– Ei, pe tine, pe un prieten, e pe aici, spune, arătând cam spre locul de unde am venit eu.
Mă gândeam să mai încerc mai mult, dar bine mi-ar fi stat să ne găsească prietenul ei sau cine o fi fost așteptatul. Oricum fata era o apariție aparte. Dar vorba lui M, bărbați nu prea sunt pe aici și fiecare se descurcă cum crede că îi e mai potrivit. Ne-am mai salutat odată și m-am dus spre casa mea de vară… Înapoi nu m-am mai uitat.
La colțul următor mă aștepta V5, cu botul deschis până la urechi.
– Gata, așa repede?

Lolitele Grădiștei – 3

Lolitele Grădiștei 3.

Între Orăștie și Sarmizegetusa Regia sunt vreo 40 de kilometri, la jumătatea drumului este Cosoneștiul cu fosta cabană, Valea Făeragului, din care se desparte drumul spre Cetățuie și poteca spre Blidaru. Când băteam eu drumul, de la Cosonești spre Grădiștea Muncelului și mai departe, încă 5 kilometri pe Valea Albă, drumul se spunea că este drum forestier, care în permanență era întreținut de niște buldozere și niște echipe de drumari, echipați cu târnăcoape, lopeți și bineînțeles cizme de cauciuc. Oamenii locului, bărbați și femei, mergeau în cizme de cauciuc sau gumari, un fel de teniși turnați din cauciuc.
Când ploua, iar pe acolo plouă des, nu se putea merge pe jos, lumea aștepta sau autobuzele care mergeau la mina de uraniu sau autobuzul cu bilete – Rata, sau mai curând cu camioanele cu bușteni sau cu minereu. În autobuzele de la mină turiștii nu aveau voie dar lumea când ne vedea cu maxi-rucsacele noastre de 20-25 de kg, intervenea pe lângă șofer, care nici el nu insista prea mult, lua banul și ne lua și pe noi. Rata mergea de obicei doar până în Costești, unde întorcea. Camioanele le luam de pe Valea Albă sau de la intersecția spre Cetate, sau de pe șosea, sau la intersecția cu Valea Godeanului, dacă aveam chef să așteptăm vreo ocazie. Dacă nu, o luam pe jos până la Grădiștea, la magazin. Acolo era stația mare, mai lua și omul ceva de pe acolo, era foarte bine aprovizionat magazinașul cu-de-toate. Avea și borcane cu fasole cu costiță, pateu de carne de porc, conserve cu pește, ciorapi albi ca la armată, gumari, bazmale, pulovere cu desene, șepci, cartofi, castraveți, roșii chiar și pâine, pâine caldă căci era și brutărie alături. Un adevărat dezmăț culinar. Și lua în jos spre Orăștie, pe câți intrau sau nu intrau. Trebuiau să intre toți,nu puteau lăsa pe nimeni pe jos deoarece erau și ei tot de acolo, din sat. Cabina camionului era pentru trei persoane, cu șofer cu tot. Intrau până la urmă cinci. Dar restul? Intrau și restul! Câte doi, câte trei unul în brațele celuilalt. Bărbații pe canapea, femeile în brațele lor. Ce poți să zici? Te sacrificai, mai ales că nu știu cum se făcea dar în brațele mele se aciuia mereu aceiași persoană, minionă bineînțeles, slăbuță și fâțușcă. Nu putea să stea cuminte, ba în sus, ba jos, ba la dreapta, ba la stânga după cum erau și hârtoapele. Și erau niște hârtoape … Parcă o mânca ceva pe undeva, mereu punea mâna pe la spate să-și aranjeze fusta să nu se mototolească. O întrebam dacă o deranjează ceva, pe undeva, cum pot s-o ajut și eu, cum pot. Râdea și spunea că e bine, că de ce plec tocmai acum, că îi e plecat bărbatul și are un loc liber. Ei, poftim, pentru ce venisem eu la Sarmizegetusa și Regia. I-am promis că vin anul următor și că aterizez direct la ea. Am făcut de altfel exact așa și situația nu se schimbase. Camionagiii nu se schimbaseră nici ei, tot așa se hlizeau la noi și tot la Magazin opreau. Doar că mă trezeam mai târziu…
– De ce te sculai mai târziu Tati? Pentrucă ai mai îmbătrânit? Sau pentrucă nu te lăsa cineva? Nu cumva tanti…
– V5, te rog nu fi obraznic și indiscret.
– Bine Tati, știi că sunt cuminte… de obicei. Când mai mergem pe acolo?
– Acum o să te duci singur, eu rămân aici la Bucurdava la etajul 666.
– Chiar o să mă duc, am și eu niște prieteni pe acolo.
– Niște prieteni cu coada lungă și stufoasă, nu?
– Ai ghicit, știi ce simpatici sunt?
– Știu, știu, cum să nu știu. I-am văzut sărind pe acolo pe lângă izvor. Dar acum hai la culcare, mie mi s-a cam făcut somn.
– Vârșta, Tati, vârșta, ce să-i faci. Am tăcut, gata, ora închiderii. Am înțeles.